*Primul capitol:Destainuiri

V-as povesti multe amintiri sau evenimente ce se leaga in mare parte de inutila mea viata.Insa v-as plictisi numai ilustrandu-va copilaria unui necopil...Traiesc cu ideea ca in viata asta nu am avut nimic,absolut nimic de pierdut...Ar fi gramezi de fapte pe care le regret:fapte pe care in totalitate nu le-am comis cum se cuvine sau deloc...Dar in ciuda spiritului meu flegmatic,nu imi ingramadesc sufletul in grea apasare ilustra,ca interiorizarea ce o remarcam adesea pe chipul introspectilor puri...E totusi ciudata iscusinta mea cu care eu sincer nu ma laud;o iscusinta moarta,care uneori mi-a tradat timiditatea ce-o purtam cu minte pe strazi si peste tot in lumea mea...Nu mi-e rusine sa spun ca nu ma pricep la nimic;ba chiar pot spune ca intruchipez o fiinta inutila lumii acesteia materiale,deprinsa cu obiceiuri multiple si de multe ori extrem de ciudata...
De la un timp remarc chiar inexistenta noastra ca oameni pe acest fagas,al dezordinii de particule,avantate intre unde de tot felul,bombardata de fascicule de lumina necunoscuta in intregime de noi,cazutii in abisul nestiintei...Sa nu credeti vreun pic acum,ca incep sa expun anumite teze filozofale despre omenire sau omenesc,insa ce-i drept as putea devia putin de la ceea ce imi propusesem sa desenez,sa adaug cateva scurtari mai lungi catre subiectul partinitor...Am fi poate de acord,ca lumea aceasta e existenta doar dintr-un punct de vedere,daca am sta ani intregi si am cugeta numai la asta.Insa cum suntem noi de chibzuiti in ale descoperirii,n-am putea petrece nici macar o jumatate de zi alergand catre idee de inexistenta...Suntem de ce nu o poza pusa in niste rame vechi,deja cunoscute de unii priceputi in ale artei;o poza mai speciala,neimortalizata vreun pic,una cu drept de miscare in jurul complexelor repere,vizuale sau nu,pierdute in sfera limitarilor de substanta si implicit de materie.
Parcurgand prin istoria existentiala,nu dau decat de praguri.De urcusuri sau coborasuri,in ceea priveste sau nu, anumite aspecte reale sau virtuale ale lumii acesteia...Tind sa cred ca tabloul acesta pe care toti suntem o culoare,nu a fost pictat la inceput,caci inceputul a fost mai intai de toate...Atunci vine intrebarea ,nefireasca poate:cum de exista inceputul fara de inceput?...Dar ma opresc,deja deviez prea mult de la subiect.Intr-o alta mentionare de idei,nimeni nu-mi poate reliefa aspectul fizic al unei roci atat de bine incat sa ma faca sa cred ca diamantul este o roca mai speciala...
Vorbeam de timiditate...Ei bine,timiditatea e o alta forma de a cunoaste lucrurile,de a le cunoaste mai in profunzimea lor,afland si alte fete ale sferei,sau gasind si alte energii decat cele cunoscute marilor fizicieni.As pune intr-o zi,un fizician sa imi explice,de exemplu cum pot doua inimi diferite,sa tinda spre acelasi punct dintr-un plan inchis,unde nu exista nici lumina,nici aer,nici apa sau vreo lege de atractie sau interactiune individuala...Va spun sincer ca putini sau nimeni nu mi-ar raspunde;asa cum nici matematicienii antici nu au putut raspunde unor intrebari filozofice adresate lor in vremi trecute...Ca de exemplu:Daca adunam unu cu unu,pe care unu il adunam cu unu,si care unu devine doi...Si uite asa,timiditatea intervine uneori in descoprirea anumitor raspunsuri cheie,pe care nu le intalneste orice individ participant la desfasurarea actiunii de fata...
Am intalnit,nu de mult pe strada un batran,dornic de confesiune,ce-i drept ametit de forta ce se numeste gravitatie;pe care am inceput sa-l plac de la primele vorbe pe care mi le-a rostit:Cave canem!...Intradevar vorbea latina,dar o latina cum nu mai auzisem pana atunci...O latina veche,parca pastrata in suflete neimpartasitoare de anticism...Multe nu prea am inteles,dar mi-am putut intocmi o ideealitate a ceea ce el propovaduia...Printre care am remarcat si nestiinta de carte...Nestiinta de carte nu ca un defect al umanitatii,ci ca o calitate superioara gandirismului nostrum,invechit si tocit... El povestea ca in loc sa se aproprieze anumite sintagme bine stabilite de la inceput,omul care este creat cu ratiune,sentimente si vointa libera,are totala dreptate sa isi formeze propriile sale ganduri si veleitati,fara a cunoaste catusi de putina matematica sau vreun gram de retorica...Omul s-a creat sapiens,murdar de filozofie specifica,ce-l ajuta sa ilustreze tot ce el e de cuviinta sa-si adulmece in trup si in sufletul sau vesnic purtator de cunostinta launtrica...Unele lucruri,daca nu toate nu trebuiesc a fi invatate in vreun fel,ci acestea se mostenesc pe cale ereditara,sau dobandite de la intaia lumina existentiala....
Intradevar,in mare parte unele lucruri au fost surprinzatoare pentru nivelul meu mediu de mediocritate in care ma aflam cu perceptia despre nestiinta de carte si multe altele...
Ma simt singur,cu toate ca-s plin de ganduri ce rabufnesc in mintea mea deja invechita plina de legaturi sinaptice din ce in mai putine...Intr-o lume atat de mare spatial,si eu ma simt singur...nu e adevar?...ba da...adevarul naste dorinta...Dorinta de a fi ce nu am fost in trecuturi regretate de mine.Da,regret;regret acum ce nu puteam sa regret atunci.Asa ca v-as indemna sa regretati lucrurile mai inainte sa-si afle finalitate...
In primul rand n-am stiut sa pretuiesc oamenii,mai ales pe cei care au fost alaturi de mine in clipe deosebite sau extrem de deosebite...Dar nu aici sta cel mai mare regret al meu...Supararea mea cea mai mare e ca n-am stiut sa interactionez cu oamenii asa cum era firesc.Nu,eu ma afund in teoriile mele deja stabilite inca din copilaria mea maturizanta,pe care si pe aceasta mi-o regret...S-au scurs anii cu duiumul,n-am curaj sa ii mai numar,ca nu cumva sa mai dobandesc niste riduri,incepand in mine procese de constiinta,care ar putea fi ultimele strigari in sinele meu pe aceasta lume...Dar nu mi-e teama,nu mi-a fost teama de nimic pe lumea asta;in mintea apare cuvantul "teama",doar atunci cand ma gandesc la divinitatea ce ne ocroteste,si care sta cu noi,ignorandusi netimpul lui...
M-am ratacit in multe ciudatenii in timpul care a trecut,insa ma bucur ca nu m-am apucat inca de alcool sau cofeina...Nu ma veselesc insa ca mi-am inceput de la o varsta frageda cariera de fumator...Am gasit in acest obicei,uneori relaxare,alteori bani irositi...Dar nu conta,banii oricum trebuiau sa ajunga undeva.Cu plamanii sacadatii de fumul atator tigarete,plamanii parca tipa dimineata cand absorb bucuros aerul proaspat,si ma simt asa de josnic incat ma vad ca un invalid ce si-a ruinat singur viata...
Intradevar,mi-am ruinat singur viata.Traiesc acum pustiit,intr-o casuta darapanata,intre frumusetile muntoase ale naturii,unde mi-a placut dintotdeauna sa traiesc si sa-mi port gandurile bantuite de mortalitate...Insa convietuiesc aici cu anumite personaje,intiparite in mine,ce mi-au marcat viata...Am ajuns sa ma trezesc noaptea si sa delirez continuu,vorbind de cine stie ce amintiri placute sau neplacute,replici sau pur si simplu simple cuvinte , pe care constientul meu le aduce in proiectie...Nu am avut timp sa imi las mostenitori;gresesc cand zic ca nu am avut timp,de fapt nu am realizat prea mult trecerea rapida a timpului,si ma trezesc acum la prag de moarte,ca nu am nici un sprijin sufletesc...
Am ajuns o fiinta atat de neplacuta incat nici mie nu imi place sa ma mai privesc in oglinda...Fireste ca am avut si eu povestile mele de dragoste,pe care insa n-am fost in stare sa le finalizez,de fapt una s-o finalizez...n-am fost...si nu sunt mandru de asta...
Voi trai cu gandul ca nimic pe lumea asta nu m-a interesat mai mult decat de a-mi creea in mine o alta lume,bazata pe alte principii,cu alte moravuri si personaje.Sunt dezamagit nu ca m-am dezamagit pe mine,ci pentru ca i-am dezamagit pe altii...


*Al doilea capitol:Infatisari ciudate

Cu mult timp in urma ma gandeam disperat ce cale o sa apuc:poate ca o sa ajung profesor,poate actor sau poate filozof...Dar exista si riscul de a nu ajunge nimic,fapt care tind sa cred ca s-a adeverit...in mare parte nu cunosc prea bine nimic special,ci doar bucati din mai multe domenii pe care am avut curajul sa le patrund cate putin,dupa puterea mintii mele...Mi-e ciuda ca n-am reusit sa imi insusesc o indeletnicire cu care ma puteam mandri si eu putin prin cercul meu de legaturi personale,dar nu a fost sa fie...Ei bine,am invatat ca viitorul ti-l faci singur,si orice privire,fapta,cuvant sau cine stie ce element de ordin fizic sau imaterial pui in miscare,iti influenteaza intr-o mare masura evenimentele ce vor urma,fiind intr-o totala linearitate cu ceea ce ai savarsit benevol,nedorind sau involuntar.
Am ajuns deci in aceasta etapa de margine a personalitatii mele cand nu imi mai surade nimic,cand toate imi pare netezite,avand mereu aceleasi cusururi ca si atunci cand le-am descoperit...Asta imi place cel mai mult pe lumea asta,sa gasesc imperfectiunea lucrurilor si sa meditez la ceea ce ar fi trebuit facut,sa apara macar o lustruire mica de perfectibilitate in esenta lor...Dar as parea un om fara principii,daca as incepe acum sa va vorbesc despre limita imperfectiunii si atingerea fina a perfectibilitatii;el mai rau este pe asta lume a vorbi despre aceasta...Intotdeuna cantarim efectele fara sa analizam cauzele,dand peste latura noastra de neputinciosi in ale deosebirii lumii reale de cea ireala...Noi traim mereu cu gandul sfant ca real e ceea ce simtim cu adevarat,ceea ce creeaza impresia de situare in emotie fireasca dobandita prin creere...Avem de ce nu,impresii gresite despre foarte multe lucruri,asa cum avem si despre real/fictiv...Nu e o rusine asta,ba chiar e o lege fireasca a noastra,cei plamaditi odata din tarana...Legea de a avea conceptii total eronate despre ceea ce exista,despre ceea ce miroase a realitate sau nu...O sa avem timp sa aprofundam si despre ceea ce n-am spus candva
(S-a intamplat ceva neasteptat astazi,cand vrand sa mai notez cate ceva si cautandu-mi bezmetic schitele in biblioteca,dau peste niste vechi hartii mazgalite de mine in tinereti,hartii pe care sincer nu mai credeam ca le am.O sa las putin deoparte capitolul doi si o sa va transcriu acum gandurile mele de aventurier indragostit).


*Capitolul trei:In tacerea noptii.Edificari pentru ea...

M-am schimbat la fata,iubito,
sunt mazgalit de mina de creion ciudat.
De aceea ma intristez adesea si spun nimicuri,
ca tu,cu mintea ta lucida albastrita,
Sa remarci ca te ridic in slavi fara actiune,
pentru nu a dispera vijelia ce se va abate.
Cu toate ca mereu alergi prin gandurile mele,
cele nestatornice,cu pofta de-nmultire,
Pastrez aceeasi stare melancolica,mostenita
de la radacinile mele genealogice anterioare.
Si tu ca si mine,esti frunza de neant uscat,
ba nu,esti doar o parte,intregul egal noi.
Avem aceleasi simtiri neritmate,iubito,
sau cantecul de stingere il simt doar eu?
Ca de cate ori vreau sa te sarut pe-o unghie,
apare cate-o sfarsire de vis neasteptata.
Of iubito!daca ai sti despre spiritul meu,
macar o idee de ilustrare pe panza.
Sa vezi ce suflet cald doarme in trupu-mi,
animat adesea de zambetele tale viabile.
Ai putea atunci sa-mi arunci vorbele inimii,
de care eu,saracul,am atat nevoie.
Despre tine,ideatico,stiu gramezi de versuri,
ce-i drept,scrise de altii ca mine,
Care si ei au cautat implinirea unitara,
a plenarului drum spre reinsufletire.
De-abia acum,cu teama sa nu te ranesc
cu vreo privire prea inselatoare,
Incep sa te descopar,despicand cu migala fir de par,
politicos ca intotdeauna,cu palaria scoasa.
Cu capul plecat spre tine,spre rotunda-ti aura
d-abia mai razabesc sa izolez vreo vorba.
Tainuiesc totul ca si cum,tacere-as fi,
si niciodata n-as fi avut pata de glas.
Tremur la unison cu vibratiile vocii tale fine,
pe care uneori nu o aud prea bine.
Caci multe sfortari ale fenomenului terestru,
sunt pe cale sa se stinga fara raspuns.
Sper,neadormito,ca macar tu,sa fi ca nulul,
sa ai pe veci o proprietate de-a sa.
O latura pe care,sunt absolut sigur,
ca tu,cu ratiunea ta inghegata,
O cunosti prea bine,cu mult inaintea mea,
dar pe care ai pastrat-o secreta.
Sa porti deci,nedisparitia,cea luminata,
incoltita din vremuri de demult,
Lasata adesea la indemana ingerilor,
pentru a nu zidi oamenilor speranta moarta.
Ca tot am ajuns la speranta,ar fi pacat,
sa uit sa reamintesc aici cucerirea simpla,
A degajarii de fericire si improspatare,
sau mai ales,nedespartirea de vise.
Prea trist,iubito,cand nu pot purta visul,
pe umerii mei incercati de greutati.
Dar totusi,cu mila sau fara,il ajung
cu mana mea blestemata sa poarte,
Ziua,noaptea,doar creion cu mina.
Mai bine-ar fi sa trag semnalul de alarma,
ce-ar fi trebuit folosit demult.
Sa iti povestesc,curato,unde s-a gresit.
da,unde s-a gresit cu visul...
Filosof sa nu fi si tot ai putea sa observi,
ca s-a gresit total.
Problema se pune la randul ei impreuna,
cu raspunsul unui magician-
Raspuns care suna a meditatie ciudata.
si care m-a marcat in prima instanta.
<<Cel care crede ca exista vis, se inseala amarnic,isi pierde timpul>>
Ei bine,neatinso,aici e punctul conflictual,
al explicarii mele despre reverie.
Pentru mine,dintotdeauna,acest act,
al transportarii catre imaginativ,
A fost retinut ca un reper perfect,
de infatisare a experientei umane.
Un proces suprem,ce deschide lacate ruginte
ale unor porti invizibile de materie.
Dar tind sa cred,purificato,ca n-am gresit,
fortandu-mi cugetul la alunecari anevoioase.
Greseala mea cu visul este tocmai imperfectiunea,
aceasta idee rasbatuta de antici.
Aici s-a gresit cu visul,raspuns vocal;
caci in rest,el poarta ite line.
Imperfectiunea vine de undeva din adanc,
din geneza sa moarta,din durata lui.
Ce-i drept,da,durata lui supara,
supara intens pe orisicine-i partas.
Te rog sa ma judeci,iubito,daca,
daca am gresit pe undeva,
Salvandu-ma de la ambiguitate,
de la prolixitatea adorata.
Totusi,noi,luminato,purcedem la vise,
cu bratele deschise si ochii inchisi,
Sperand de fiecare data ca nu va fii ultimul,
sau mai ales,ca nu va avea cale scurta.
Cred ca te-am plictisit,iubito,
dar nu-i nimic,oboseala nu e tocmai rea.
Iarta-mi mie,purificato,gandul de a ma cufunda,
de a ma cufnda,din nou in libertatea,
Imperfecta a reveriei ireversibile,
pe care cateodata,o mai cred,
Dupa cate am mai pus,reper perfect.
Deci am sa merg acum iubito,
am sa trec in liniste,catre tine.
Da-mi voie sa fiu deci partas,
la cuvenita miscare imaginara.
(aici am adormit...)

Am adormit aici,iubito,mai mult de rusine...
de rusine,pentru ca fara tine nu-s intreg.
Am chip necioplit,mazgalit,dupa cum am mai spus,
de mina de creion ciudat.
Toate au o explicatie neincurcat de fina,
dar uneori nu se mai simte nevoia de ea.
Oamenii accepta lucurile asa cum sunt,
fara a filtra raul de bine si invers.
Am purces deci,iubito,incepand curajos,
de seara trecuta sa imi astern gandurile.
Si iata-ma deci,acum,aplecat asupra unor pagini,
unor pagini goale,care asteapta sa fie scrise.
Cum de am izbutit sa incep aceste confesiuni?
nu stiu nici eu...porbabil ca tot de rusine...
De rusine pentru stramosii mei,batuti de timp,
pe care nu-i cunos in profunzime,
Si spre care imi plec umil capul si ochii,
trantind palaria de pamant,nerasufland.
Mi-e teama,iubito,mi-e teama cel mai mult,
cel mai mult in lumea asta,sa-i dezamagesc.
Dumnezeu mi-e martorul acestei sacre afirmatii,
ce rasare curat din suflet si se stinge acolo.
N-as avea dreptul,iubito,nici sa scijelesc,
nici sa scrijelesc vreun cuvant in campul acesta.
De ce?(te intrebi).Pentru ca n-am dreptul...
sunt atat de josnic si de umil incat,
Seara,cand ciudat de rau ma apasa grav,
ma apasa grav instinctul de a privi indelung,
La stralucitoare,la stele,ma opresc timid,
inghitind in gol,varsand o lacrima pe obraz,
Din instinct ca-ntotdeauna,ca mai apoi trist,
sa-i gust aroma sarata si sa spun:
Ce-am facut eu sa merit atat armonie,
atat pace si echilibru relativ stabil.
Sa stii...au fost timpuri grele,infumurate.
timpuri in care s-a gresit mult,fara ratiune.
Iar mai poi au fost timpuri si mai grele,
timpuri in care s-a incecat din rasputeri,
Sa se refaca unitar din greselile de copii,
ale unor inocenti ce s-au jucat cu puterea.
Sa stii...ca puterea n-a fost egala,mereu,
de la incepul inceputurilor...n-a fost.
Asa cum,bine vezi,se mai poarta si astazi,
intre zidurile de vieti ale sferei adormite.
Tocmai aici s-a mai gresit odata...
dar sa nu deviez...sa nu judec.
Uite,iubito,a intervenit acum,inca o problema,
o piedica ce se pune in lumina incercarii mele,
Incercarii mele de a vopsi coli cu suferinta,
fara griji de nimic,mai ales de finalitate.
Nu-mi place sa judec;aici e o afirmatie pura,
Traiesc cu ideea ca n-am voie sa judec,
sa pun deoparte faptul ca Adam,saracul,
Trebuia sa ia vina asupra lui si sa respecte,
mai ales promisiunea...n-are rost.
Iti jur,iubito,ca asta a fost inca o usa,
care ma despartea de ilustrarea vie.
Sincer sa fiu,am prea multe defecte,
sa ma cred si om.asa ca nu ma judeca,
Nu ma judeca nici tu,ca sa ne fie bine,
sa ne fie bine la amandoi,intru adevar...
Te rog sa ma crezi dar,gandurile mele,
cele pline de spirit,de neegalitate,
Imi vin,iubito,atunci cand mi se termina,
cand mi se termina paginile si mai ales,
Timpul in care mina incepe sa nu mai fie vizibila,
incat enervat,ma ridic cu ochii pierduti,
Si ma grabesc sa gasesc o alta ustensila,
de pictat idee;dar de multe ori e-n zadar.
E-n zadar cautarea,niciodata n-am,
n-am cand imi trebuie la indemana.
As jura ca cineva le ascunde sau mai rau,
mi le distruge pe rand,fara constrangeri.
Adevarul este ca nu ma preocupa prea ades,
sa-mi ascut creioanele de scris,si asta,
Ma face uneori sa par un terfelit,
care dupa ce ca e murdar,se murdareste,
Se murdareste si mai rau,fara chibzuinta.
ar fi greu,iubito,sa nu-mi accepti,
Vorbele pe care acum le chinui sa iasa,
din mine,ca niste copii din burtile mamelor lor.
Mi-ar fi mai greu insa,sa aflu tarziu,
ca tu nici nu mi-ai auzit glasul,
Sau mai ales,iubito,sa aflu,sa fiu constient,
ca de cand te caut in alergare multa,
Am innebunit-si totul,absolut totul,
sa fie in zadarnicie zamislit pe veci.
Ar fi ciudat totusi,sa intr-o dimineata,
sa ma trezesc,sorbindu-ti mirosul pielii,
Si sa fie totul,realitatea cea mai dura,
fara pic de amortire,de neincredere.
Sa te sarut in talpa si apoi,la ureche,
sa mi te aud spunand:te iubesc.
Ma chinuie-o poezie,curato,una lunga,
demult ma chinuie si sper sa o definesc,
Cum trebuie,intre aceste marunte randuri,
care m-au primit cu dragoste...
{poezia s-a pierdut insa prin nu stiu ce minune;
dar sper sa o gasesc intr-o zi,si sa o alatur scrierilor mele}...